Vârful Trescovăț, 24 ianuarie 2020
Pe malul Dunării, în Parcul Național Porțile de Fier, se află vârful Trescovăț, un munte ce iese din tiparul vecinilor, cu pereți verticali și stânci amețitoare, la doar 755m altitudine. Iese din tipar, pentru că este de fapt un neck vulcanic. Adică, este stâlpul de lavă solidificată ce ieșea dintr-un vulcan. Cu alte cuvinte, în milioanele de ani, conul vulcanic a dispărut, în urma lui rămânând interiorul solidificat. De aici si pereții abrupți specifici Trescovățului.
De la Orșova, intrăm pe drumul spre Cazanele Dunării. Facem o poză la statuia lui Decebal, și ieșim din zona cazanelor. Șoseaua este bună, ajungem repede la Șvinița, de unde începem să fim atenți căci în câțiva kilometri urmează intrarea de pe traseu. Una dintre cele două, căci traseul este un circuit marcat cu triunghi roșu, cu intrările de la șoseaua principală, la aproximativ 3km una de alta. Depășim panoul ce marchează intrarea din aval, căci plănuisem să coborâm pe aici și parcăm la cealaltă intrare, lângă alt panou:
Intrarea „din amonte” se află pe malul Dunării, lângă o gospodărie, și vis-a-vis de o clădire mare și albă de pe malul sârbesc – muzeul arheologic Lepenski Vir. Panoul ne spune că vom face 8 ore pe traseul de 10 km până pe vârf și înapoi. Studiasem profilul traseului pe gps și părea ca e cam exagerat 8 ore, așa că plecăm încrezători că vom fi la șosea mult mai repede. Este o zi caldă de ianuarie iar zăpada lipsește cu desăvârșire. Trecem prin curtea gospodăriei și urmăm poteca bine conturată și foarte bine marcată, și după 30 minute de urcuș susținut vedem atât Dunărea, cât și vârful Trescovăț, pe lângă o gospodărie abandonată – vom întâlni multe astfel de clădiri abandonate, se pare că zona era locuită acum ceva vreme.
De aici intrăm în pădure și începem să urcăm constant. Nu foarte abrupt, dar susținut. După aproximativ o oră începem să vedem iar vârful și avem puncte de belvedere ce aduc aminte de Cozia.
Urcăm și tot urcăm, parcă din ce în ce mai abrupt și ieșim din pădure într-o mare poiană. De aici vom schimba direcția spre dreapta, unde vedem și vârful ornat de pini negri. Traversăm încă o poiană și intrăm în pădurea de la baza vârfului. Abia aici găsim ceva zăpadă. Un ochi neatent ar putea rata ascensiunea finală, căci te fură poteca și ai tendința de a o urma – triunghiul roșu coboară în față, dar undeva, spre dreapta alt triunghi roșu ne indică direcția spre vârf. Poate ar fi fost utilă o schimbare de culoare, sau un indicator – deși la urcare ne-am întâlnit cu doi drumeți, poteca ce urcă nu are urme în zăpadă, semn că cei doi au ratat vârful (sau nu au vrut sa urce, dar de ce ai face asta?)…
Urcăm prin zăpada necălcată (dar mică). Fără pauză căci știm ca sus vom sta mai mult, iar ascensiunea finală e cam de 10 minute. După 2 ore și 15 minute de la start, ieșim în soarele puternic de pe vârf:
Priveliștea este impresionantă. Pereți verticali, păduri și Dunărea.
Conform cu panoul de la șosea, ar fi trebuit să fim aici după 5h (considerând că am coborî mai repede), așa că decidem să stăm mult. Și stăm, înălțăm o dronă, mâncăm, bem o bere (da! cineva a cărat bere până aici), urcă un alt grup f mare, facem fotosinteză…
Cred că niciodată nu am stat așa de mult pe un vârf – dar, deși suntem la început de an și condiția fizică e la pământ, avem o jumătate de zi să coborâm.
După o oră și jumătate de stat la soarele plăcut de ianuarie reușim să ne desprindem de peisajul Trescovățului și o luăm la vale, pe cealaltă variantă a traseului. Coborâm prin pădurea de sub vârf și facem dreapta – spre stânga este poteca pe care am venit. La început coborârea este abruptă, alunecoasă și neplăcută. Știam de pe hartă ca această variantă este mai lungă, și cumva, speram să fie lină. Dar partea abruptă dispare repede, găsim chiar un drum ce poartă urme de anvelope și îl urmăm.
Ca și la urcare, triunghiul roșu este des, nu avem probleme… până la un punct, unde drumul se duce spre stânga, o potecă spre dreapta, ambele marcate cu același triunghi roșu. Nu dăm cu banul, căci pe potecă, mai jos, vedem o fostă gospodărie, și vrem să o explorăm – pare a fi o casă în stare bună, probabil chiar locuită pe timp de vară. Urmăm, deci, triunghiul roșu de pe potecă, lăsăm gospodăria în spate, și într-o poiană pierdem tot. Nici potecă, nici triunghi… Să ne întoarcem la drumul marcat? Sunt vreo 500m de până la el… și nu ne place să ne întoarcem… Scoatem GPSul, și pe harta avem un drum ce coboară la șosea în apropiere. Ar fi spre dreapta de la casa din poiană, așa că alergăm să îl găsim… Și găsim… triunghiul roșu ce coboară în direcția opusă. Cam tot atunci, jumătatea cealaltă a grupului strigă ca au găsit alt triunghi roșu ce merge în direcția în care ne așteptam… Mergem pe acolo, dar să lămurim: triunghiul roșu se desparte între un drum, și o potecă ce trece pe lângă o casă. Trecem de casă și același triunghi roșu se desparte iarăși – spre dreapta (mergând în direcția unde am lăsat mașinile), și spre stânga, în direcția dorită.
Cam multe triunghiuri roșii, nu? Mergem tot pe poteci și drumuri vizibile și marcate, cam pe curbă de nivel. După 20 de minute, trecem de altă gospodărie, cu priveliște și ne intersectăm cu alt triunghi roșu! Este probabil ramura pe care am pierdut-o prima dată, și uitându-ne pe hartă observăm, că am făcut doar un mic ocol. Care a meritat – mereu am preferat să nu mergem pe drumuri.
De aici e clară direcția – tot la vale, pe drum. Drum destul de rupt dar umblat. Și abrupt spre partea finală. Ajungem la șosea după 5 ore și 20 de minute de la start și încheiem prima tură din 2020. Un traseu care ar merita refăcut primăvara, când totul este verde crud. Probabil că vom reveni.
Daca urcati pe poteca din amonte mare grija deoarece dupa cateva sute de metri poteca buna face brusc catre dreapta iar poteca falsa ,care este la fel de bine batuta merge inainte insotita de o teava de apa. Pentru control, dupa ce faceti dreapta pe poteca , la scurt timp dati de triunghi rosu si dupa ce urcati putin intalniti stalpii de tensiune