Pe acoperișul Bosniei

Vârful Maglic, Bosnia-Herțegovina, 15 august 2017

Cred că au început să ne atragă „acoperișurile” țărilor prin care trecem… Și cum ne facem drum prin Bosnia, al ei vârf Maglic (2386m) ne atrage ca un magnet. Pe net nu găsim foarte multe. Doar că se află pe granița cu Muntenegru, în zona republicii separatiste Srbska (o zonă dealtfel foarte frumoasă cu oameni primitori și calzi). Găsim fel și fel de informații cum că ar fi periculos, cum că avem nevoie de mașină 4×4, cum că nu se poate urca dinspre Bosnia, etc. Dar… încercarea moarte n-are, așa ca plecăm cu promisiunea că dacă ne vom simți în nesiguranță, ne întoarcem.

Așa că după 4 zile prin Sarajevo și Mostar, iată-ne în Tjentiste, Bosnia, pe valea râului Sutjeska, după un drum din Mostar, absolut superb – de fapt, peste tot prin Bosnia drumurile, mai ales cele montane, sunt superbe! Din Tjentiste un drum forestier (la început asfaltat) urcă pe munte până sub varful Maglic, în locul numit Prijevor. Google știe să vă arate drumul. Citisem pe net că drumul este impracticabil, însă noi l-am luat în piept cu Fordulică (Ford Focus), care nu este deloc înalt, și nu am avut probleme. Cum ziceam, drumul este la început acoperit cu un asfalt prost, iar după terminarea acesteia o barieră păzită de un nene vă oprește pentru a plăti taxa de acces în parc. Câteva mărci bosniece, nu mai știu cât, și nici dacă am plătit de persoană, de mașină sau pentru perioada cât urma să stăm în parc – cert e ca am primit 2 bilete colorate, și nenea ne-a întrebat unde o sa dormim. Mergem încet și cu atenție – drumul este bun pentru standardul unui drum forestier. La un moment dat un jeep de depășește în uralele pasagerilor ce ne fac cu mâna pe geam – un grup de români impresionați să vadă o mașină românească în creierii munților Bosniei. După 17 km ajungem în gol alpin, la Prijevor. Aici întâlnim grupul de români precum și multe alte mașini parcate. Grupul de români este venit pentru poze, în excursie organizată, se minunează că vom urca pe vârful ce pare vertical și ne salută veseli. Schimbăm 2 vorbe cu un cioban și cu un ranger de la care întelegem că traseul îl facem ușor, să nu ne grăbim, și că la întors putem bea la ei o bere, o cafea, un lapte proaspăt. Ne înțelegem într-un amestec de sârbește, românește și engleză – ar trebui să  fim pe vârf în 2 ore.

Parcare la Prijevor și Fordulică privind spre Maglic

Lăsăm mașina și începem urcarea. De jos pare imposibil de urcat, dar pe măsură ce înaintăm pe poteca marcată (un soi de punct roșu), ne dăm seama că „dracul nu e atât de negru”. La început traversăm o mică pădurice, pe deasupra stânelor și a unui adăpost al parcului național (probabil unde putem servi berea?), apoi o zonă cu grohotiș ne omoară. Abia la coborâre vom observa că poteca merge pe marginea grohotișului, iar noi îl atacăm direct, pe o potecă făcută, probabil de animale.

După grohotiș dăm piept cu stânca foarte abruptă. De sus vin doi australieni, care, mirați că suntem români (ce fel de oameni om fi?) ne explică că până sus nu e nici o problemă. Poteca face zig-zaguri printre stânci, cotește când stânga, când dreapta, și urcă foarte repede. Dacă ar fi să comparăm cu un traseu de la noi, poate „La Lanțuri” din Piatra Craiului ar fi cel mai potrivit. Dar fără lanțuri. Din când în când trebuie să urcăm „trepte” înalte ce îi pun Danielei probleme (deh, picioare scurte), și tot din loc în loc, vedem urme ale fostelor asigurări din care azi au mai rămas doar niște sârme de aluminiu pe care nu te poți baza. Dar, cum ziceam, nici un moment nu am simțit că stăm pe marginea prăpastiei, sau vreun pericol. Traseul este tehnic, solicitant și cred că nici nu îți dai seama cât de repede te apropii de vârful piramidei.

Urcând spre Maglic

Și o ținem tot în sus, până când panta dispare și mai avem de parcurs un mic platou până la monumentul de pe vârf, unde pășim după fix 1.5h de la plecare: deși ne aflăm la granița Bosniei cu Muntenegru, monumentul de pe vârf este un steag metalic al Serbiei (sau al republicii Srbska) – probabil istoria zbuciumată a zonei și ambițiile separatiste au lăsat lucrurile așa – pe vârful împărțit de cele două țări se află steagul celei de-a treia.

Varful Maglic

Dar lăsăm istoria deoparte și ne bucurăm de priveliște. Privind spre Muntegru vedem în depărtare munții Durmitor (pe care urcasem cu un an înainte), și mai aproape impresionantul lac Trnovacko (unde se poate ajunge pe potecă în 3h, iar de acolo în alte 2 la mașina noastră). Spre Bosnia vedem munți și iar munți, și văi tăiate adânc în ei. Cum nu avem hartă, nu știm precis ce vedem. Sub noi, cât niște furnici vedem pe Fordulică și pe celelalte mașini:

Cum nu avem foarte mult timp, hotărâm să coborâm pe traseul pe care am urcat, deși oscilasem între el și cel cu lacul – care ar fi fost interesant de văzut, mai ales că, într-o tură montană am fi trecut și în Muntenegru. Dar rațiunea primează, căci ar însemna să ajungem pe întuneric la mașină.

Drumul de întors ne termină genunchii. Ajungem la mașină super fericiți, luăm apă de la izvorul amenajat, salutăm ceilalți drumeți ce începuseră să ajungă și ei (în mare parte vest-europeni) și plecăm spre Foca, unde înnoptăm înainte de a ne întoarce acasă.