Muntele Basarab

Muntele Basarab, 11 octombrie 2020

Cu toții am observat, trecând pe valea Oltului stâncile impunătoare ce aproape stăvilesc cursul apei. Și cum treci de mănăstirea Cozia, spre Sibiu, odată cu îngustarea văii, nu ai cum să nu observi muntele Basarab, un bloc uriaș de stâncă, abrupt și, la prima vedere, imposibil de abordat, un „uriaș” cu altitudini de numai aproximativ 700m.

Muntele Basarab văzut de pe barajul de pe Olt

Nu s-au scris prea multe despre muntele Basarab, nici hărți nu prea sunt, poate pentru că este un munte greu de abordat și pe alocuri periculos (sau noi nu am găsit calea cea bună?). Așa că nu vă aventurați dacă nu sunteți obișnuiți cu muntele, cu orientarea dificilă și cu stânca! Nu există traseu marcat, nu există poteci, pantele sunt foarte abrupte și pe alocuri va trebui să cățărați / descățărați stânci.

Se pare că muntele Basarab a fost „locuit” din cele mai vechi timpuri – este în apropiere de castrul roman Arutela, și se pare că atât pe Basarab, cât și pe turnul lui Teofil (muntele de peste Olt) ar fi fost turnuri de observație. În timpurile mai apropiate, muntele Basarab a fost (și unii ar zice că încă este) locuit de călugări sihaștrii. Urme ale lor încă se pot vedea – am găsit foste adăposturi sub stânci și chiar „suspendate” în pereții verticali. Ultimul călugăr ar fi coborât din munte prin 2014, după cum am găsit pe adevărul.ro, rănit, după ce ar fi stat peste 2 decenii în munte, fără a mai vorbi. Cine știe câți oameni încă mai sunt sau au fost pe aici, sau dacă facem bine sau nu că le călcăm locurile… Dar muntele este al tuturor și e loc pentru toți! Atât timp cât îl respectăm!

Și revenim… „pofta” pentru Basarab a venit demult, de când îl priveam în primele treceri pe valea Oltului, apoi când am urcat pe Cozia și l-am văzut de sus am știut că trebuie să îl urcăm. Am căutat mult pe net și povestirea dl-ui Dinu Boghez a fost foarte valoroasă, așă că prima dată l-am văzut pe Basarab prin martie 2016, dar am ratat belvederea de deasupra șoselei, așa că iata-ne, în 2020 urcându-l iar.

Traseul urmat

Privim cu atenție muntele și facem planul – de la șosea, avem prima stâncă pe care vrem să ajungem, apoi urmează încă 2 picioare de stâncă ce coboară din creastă. Planul este să urcăm pe primul picior, prin pădure până la baza peretelui, apoi să încercăm să urcăm în șaua de după punctul de belvedere. Apoi vedem… fie găsim o trecere directă peste primul picior de stâncă, fie coborâm și urmăm următoarea vale până sub a 2-a stâncă, pe unde am mai urcat (și unde vom cățăra 2-3m).

Intrarea spre Basarab se află pe malul Oltului, la intersecția cu centura Călimăneștilui – puteți parca la popasul de acolo (benzinărie OMV și restaurantul Dada). În 2016 am intrat prin curtea Mănăstirii Ioan la Piatră, dar, din păcate am auzit mai multe relatări recente despre oamenii de la mănăstire și reticența lor de a lăsa turiștii să le calce curtea (noi  în 2016 nu am avut probleme), așa că, înainte de podul peste Olt intrăm în pădure pe o potecă vizibilă.  Urmăm poteca până trecem de mănăstire și albia râului este suficient de îngustă pentru a o traversă fără să ne înnămolim.  Suntem în pădure și nu prea ne dăm seama cu precizie unde suntem, dar după câteva zeci de metri vedem piciorul ce urcă și ce pare a fi exact stânca de sus. Plus că se vede multă lumină sus și sperăm că vom avea vizibilitate mai bună. Urcăm. Se anunța nor și răcoare, dar e soare și cald. Facem duș sub bluzele total neadecvate. Dar sub bluze nu mai avem altceva, așa ca ne fierbem în suc propriu printre vegetație și pe panta foarte abruptă.

Ieșim la lumină

De obicei socoteala de acasă nu e aceeași cu cea din târg. Nu și de data asta. Ieșim în luminiș și suntem exact unde trebuie – între cele două văi, iar de aici mergem pe sub perete spre dreapta, spre belvederea de deasupra șoselei. Înaintăm foarte greu – pietre instabile, copaci căzuți și abrupt. Deși de la plecare am făcut numai 1km, au trecut deja 45 de minute, iar noi ajungem sus, în șa, de unde vedem Cozia și valea Oltului, spre amonte.

Belvedere (spre mănăstirea Turnu)

Spre belvederea mult dorită trebuie să  coborâm și apoi să urcăm, dar e simplu de data asta, și fără efort și probleme suntem deasupra mănăstirii, în locul în care în 2016 nu am reușit să ajungem:

Belvedere deasupra șoselei

Cu tot cu pauze de poze, până aici am făcut o oră și  mici întinderi de mușchi (pe care le vom simți mai bine a doua zi).  Speram să mergem pe curbă de nivel / pe zona de altitudine maximă, dar pare prea periculos (poate cu echipament de asigurare și ceva mai multă experiență am fi încercat) și coborâm pe același drum până la baza peretelui. Drum e mult spus, căci coborârea e mai dificilă pe pietrele instabile. Ajungem la perete și ținem baza lui până în următoarea vale, unde copacul cu formă de dinozaur ne confirmă că pe aici am trecut și în urmă cu 4 ani.

Urcăm până în șa, mergem spre stânga și drumul se închide. Trebuie să cățărăm 2-3m de stâncă. Aici trebuie foarte mare atenție, căci sunt prize, dar trebuie să le cauți. Pentru cei dintre noi mai novici se lasă cu emoții, pentru cei mai experimentați trecerea durează câteva secunde. Urcăm toți cu grijă și suntem în siguranță, în creastă.

Tot în sus!

De aici vom ține zona de altitudine maximă. Fiecare pas aduce cu el priveliști – spre dreapta spre amontele văii Oltului, în spate mănăstirea Turnu, în stânga Căciulata și mănăstirea Cozia. Orientarea aici nu mai e așa problematică, căci vegetația e mai rară. Doar din loc în loc mai ocolim / urcăm / coborâm stânci. Creasta este într-o ușoară urcare, spre vârful cel mai înalt, vârful Basarab, al cărei înălțime nu o știm, dar este aproximativ 700m (GPSul a înregistrat un maxim de 710m).

Valea Oltului

Vedere spre Cozia

Vedere spre nord

Înainte de vârf întâlnim Poarta lui Basarab, o arcadă formată prin căderea unei pietre peste un horn.

Poarta lui Basarab

Se pare că se coboară prin ea pe o potecă ce ocolește vârful, dar noi nu vrem asta și cățărăm ținând în continuare zona înaltă. Deja vedem vârful și o potecă făcută probabil de capre ne „fură” prin dreapta. Dar poteca se înfundă repede și ne întoarcem. Citisem  că pe vârf se ajunge ocolindu-l și urcând pe un horn abrupt, numai că înainte de vârf, un alt horn ne face cu ochiul căci pare abordabil. Urcăm:

Urcare spre vârful Basarab

După horn, încă o stâncă și suntem pe vârf:

Privind spre Calimanesti, de pe varful Basarab

Întotdeauna vârful vine cu o răsplată. Mâncăm tot ce avem. Până aici am făcut 4 ore cu pauze uriașe.

Coborârea de pe vârf se anunța un pic dificilă, numai ca o persoană binevoitoare a montat o șufă pe un horn – probabil hornul de acces descris prin alte articole. De pe vârf continuăm spre Capul de Oaie – ah, am uitat – Capul de Oaie este numele dat, se pare de Dinu Boghez, stâncii ce iese din pădure în capătul crestei opus văii Oltului. Dacă priviți stânca din depărtare (dispre castrul Arutela) chiar seamănă cu un cap de oaie. Sau cel puțin nouă așa ni s-a părut.

Coborâm într-un soi de rapel pe șufă, împreună cu câteva kilograme de pământ:

Coborârea pe șufă

Explicații la coborare

Ținta devine acum valea Poștei, râul pe care l-am traversat la începutul turei. Suntem încă sus și ne temem să nu dăm în săritori de netrecut, „țintim” să ieșim la Capul de Oaie și cât mai aproape de începutul văii – Google Earth ne-a ajutat la plan. După vârf coborâm abrupt printre copaci, la baza unui perete de stâncă pe care il avem pe partea noastră dreaptă. Când panta se domolește ajungem aproape de capul de oaie. Probabil se poate ocoli spre dreapta, dar noi coborâm printr-un horn plin de frunze și nămol, iar la baza lui, pentru a evita săritori facem dreapta pe sub Cap, pe o oarecare urmă de potecă.

Suntem lângă o fostă chilie. Dl. Dinu Mititeanu povestește că au ocolit Capul de Oaie prin dreapta, dar au cotit stânga și pare că au ajuns la același adăpost. La prima noastră tură, adăpostul era în aceeași stare, semn că nu a mai fost locuit de multă vreme.

Fost adăpost

De la chilie coborâm direct la firul apei, pe care îl traversăm și urmăm o potecă ștearsă ce ne duce spre dreapta departe de firul apei. Din loc în loc avem puncte de belvedere spre peretele plin de grote. Într-una vedem un fel de pridvor, semn că și acolo a locuit cineva. Pare imposibil de ajuns.

Abruptul sudic al muntelui Basarab

În 2016 ne priveau de sus foarte multe capre negre. Acum nu am văzut niciuna. Ce s-o fi întâmplat cu ele?

Poteca apare, dispare, se joacă cu nervii și articulațiile noastre, dar ajungem în cele din urmă la locul de plecare. 5 ore și jumătate de sălbăticie pură!

Ce-or fi?