Muchia Doabrei – punctul albastru din Ținutul Doabrelor

Muchia Doabrei, munții Lotrului, 31 octombrie 2021

Marcaje turistice

Cred că suntem „fanii” Ținutul Doabrelor de lângă Brezoi (Vâlcea, la o aruncătură de băț de Valea Oltului), căci azi plecăm fără vreun plan spre Brezoi. În turele trecute văzusem mai multe marcaje și dacă spre Țurțudanu sau spre Poiana Suliței (pe marcaj Cruce Roșie) am mai fost, ne mai rămâneau încă două marcaje pe care nu le cunoaștem. Bănuiam că unul merge spre vf. Zimbru, altul pe hărțile vechi urcă pe Muchia Doabrei spre Colții Doabrei și apoi ajunge la Poiana Suliței. Dar zona abia acum începe să fie remarcată și informații sunt greu de găsit, deci azi mergem „la ghici”.

Chiar dacă planul nu este făcut, știm că toamna este minunată în Ținutul Doabrelor. Parcăm deci lângă podul peste Lotru, lângă supermarketul Diana. De acolo pleacă traseele spre Doabre. Admirăm noua pista de biciclete de pe malul Lotrului și ne promitem să pedalăm pe aici la vară. Zona se dezvoltă mulțumită organizațiilor locale dar și datorită festivalului de muzică ce are loc aici în fiecare an și la care vă recomandăm să mergeți. Traversăm Lotrul, facem stânga, trecem pe lângă intrarea traseului spre vf. Țurțudanu, și intrăm pe prima uliță spre dreapta, paralel cu pârâul Doabra.

Mergem printre case și după aproximativ 500m trecem apa și vedem bifurcația de trasee (punct albastru, punct roșu și cruce roșie). Aici trebuie să luăm decizia – înainte sau la stânga? (căci în dreapta am mai fost). Dăm cu banul și alegem – facem stânga pe muchia Doabrei, pe marcaj punct albastru. Nu știm cât vom merge, unde o să ajungem și cât de greu este traseul. Dar e o zi minunată de toamnă și orice pas în plus e o bucurie.

Trecem apa și facem stânga

Începem urcarea spre stânga. Brusc! Și abrupt. Mai întâi traversam o pășune apoi intrăm în pădure. Urcarea e abruptă dar răsplătită priveliștea spre Țurțudanu care pare cu totul diferit din ughiul ăsta:

Vârful Țurțudanu

Poteca este vizibilă și marcajul bun. Panta însă nu este prietenoasă deloc. Urcăm chiar pe muchie, cu pădurea în stânga și marginea prăpastiei în dreapta. Din loc în loc vedem Melcii Doabrei (sau Pietrele Doabrei) printre crengi. Totul în culorile toamnei:

Stâncăriile Doabrei

Urcare

Panta nu ne dă pauză. Nu numai că e abruptă dar solul este și alunecos. Dacă ați urcat vreodată spre cascada Vânturătoarea (munții Cernei), cam așa e și urcarea asta. Urâtă. De la efort, sau de la dorința de a justifica pauza (că doar nu acceptăm că ne e greu) ne vine foame și căutăm un loc cu belvedere. Care nu se lasă foarte mult așteptat – din potecă, un picior coboară spre stânga, câțiva metri și iese din pădure. Probabil un loc de popas pentru mulți, cu deschidere spre Pietrele Doabrei.

Spre Poiana Suliței peste vf. Zimbru

Mâncăm încet. Am făcut cam 45 de minute până aici. Privind în sus vedem spectaculoșii Colți ai Doabrei cu o cruce mare pe vârf. Sperăm că poteca ne urcă până acolo. Și decidem că vom merge până acolo și ne vom întoarce (am uitat frontalele acasă și am pornit târziu). Dar, ca de obicei, socoteala din târg e alta.

Crucea pe Colții Doabrei

Continuăm urcarea fermecați de toamnă și privind spre Poiana Suliței:

Pe vremuri traseul (pe hărțile vechi marcat cu triunghi roșu care a dispărut complet) pe care ne aflăm urca pe vârful Doabra, apoi spre Colții Doabrei pentru a ajunge în Poiana Suliței.  Știm că e departe poiana, anul trecut am mers ceva până acolo, nu ne ambiționăm să ajungem acolo. Dar măcar până la cruce… am putea.

Urcăm și tot urcăm. Nu știu de ce ne așteptam la un traseu mai ușor… toate traseele din zonă sunt dificile, se urcă mult pe distanțe scurte – chiar și scurtul traseu spre Țurțudan scoate untul din om… Vedem crucea de pe vârf din ce în ce mai aproape și căutăm pe unde ar putea trece poteca – de pe Muchia Doabrei pare că trebuie să coborâm într-o șa adâncă după care să urcăm foarte abrupt.

Ne apropiem de vârful Doabra, poteca pare a merge ușor spre stânga, în timp ce Colții Doabrei sunt spre dreapta. Căutăm atent vreo potecă sau vreo urmă de marcaj, dar în zadar.

Capăt de traseu pe vf. Doabra

După 1 oră și jumătate de la plecare suntem pe vârful Doabra (aproximativ 750m, conform cu GPSul) și traseul marcat pare că se sfârșește aici: pe o piatră avem marcajul punct albastru și o săgeată care pare a ne arăta că trebuie sa facem cale întoarsă. Căutăm cu privirea alta potecă, alt marcaj, dar nimic. Spre crucea de pe Colții Doabrei ar trebui să coborâm destul de mult, și apoi să urcăm abrupt. Sincer… ne e cam lene (de fapt am obosit și ne e frică că ne-ar putea prinde întunericul fără lumini) și decidem să lăsăm pe altă dată și să stăm pe vârf mai mult, căci priveliștea spre Brezoi și valea Lotrului merită tot timpul din lume:

Brezoiul văzut de pe vf. Doabra, Cozia în fundal

Recapitulăm – până pe vârf, în urcare pe muchia Doabrei am făcut 1 oră și 30 de minute, cu o pauză de masă. Pe vârf am stat încă o jumătate de oră, și estimăm că în coborâre vom face încă o oră. Căci datorită pantei abruptei și terenului alunecos va trebui să coborâm încet pentru a ne proteja genunchii și… fundul. Zis și făcut – coborâm cu priveliștea spre Țurțudan în față și cu planul făcut pentru toamna viitoare – singurul traseu nefăcut dintre cele ce pleacă de la podul peste Lotru, punctul roșu, care bănuim că ar duce spre Zimbru, dar nu știm sigur până nu îl vom parcurge.