În căutarea lalelei de cazane. Pe Ciucaru Mare pe bicicletă

Ciucaru Mare – Cazanele Dunării, ziua 2 de Paști, 2015,

Ce să faci după cele 20 de ouă și kilogramele de miel? Pedalezi… Și cum vremea e frumoasă, hai să vedem (iar) Cazanele Dunării. Și plecăm, în doi, din Craiova cu ceva ouă roșii și ne oprim la intrarea în Cazane.

Parcare la intrarea in Cazanele Mici

Ciocnim două ouă, lăsăm pe Fordulică la intrarea în Cazanele Mici și pedalăm. Destinația… Șvinița (sau așa credeam noi).

E cald, minim 20 de grade, transpirăm și pedalăm. Ne grăbim să trecem de Decebal, căci e aglomerație, oprim din loc în loc să facem ceva poze de Facebook, și ajungem repede în Golful Dubova.

Drumul de la Cazanele Mici la Dubova este o plăcere. Șoseaua e perfectă (sau cel puțin așa e in 2015), nu se urcă, nu se coboară. În dreapta este perete de stâncă, în stânga Dunărea. Din loc în loc sunt puncte de acces pe marginea dinspre apă. Apoi, curbă la dreapta, și se deschide Golful Dubova. De aici încep pensiunile, cluburile și semi-agitația.

Pedalăm încet și ușor până la intrarea în Dubova, că de aici se împute treaba… Imediat după intrarea în „satul vechi”, începe urcarea. Spun satul vechi, căci, am înteles de la localnici că vechea Dubovă se află undeva în mijlocul golfului, sub apă. Când s-a dat în folosință barajul Porțile de Fier I, nivelul apei a crescut cu aproximativ 30m, iar mare parte din sat (inclusiv biserica, școala) au fost mutate mai sus, pe deal. La momentul actual în satul de jos sunt câteva gospodării vechi, în rest pensiuni și case de vacanță. Buuun, și îi dăm la deal, încet de tot… e primăvară, prima ieșire mai lungă, antrenament zero… Aproape ca ne vine rău de la efort (panta nu e chiar așa de rea, dar, cum ziceam, antrenament zero, și căldură mare), și ajungem, în sfârșit la izvor, unde luăm pauză – urcarea are aproximativ 2 km (cu 100m câștigați în altitudine), și cam la un sfert de final găsim un izvor pe dreapta cu loc de popas în stânga șoselei. Bem apă rece, ne revenim, până la iesirea din sat mai urcăm puțin și, „tragem” la ultimul birt, pentru o cafea. La capătul opus cazanelor, la ieșirea din Dubova, sunt ceva vile, două baruri și tot acolo vedem marcajul triunghi galben care urcă pe Ciucaru Mare (traseu pe care îl cunoșteam, îl mai făcusem la picior cu un an înainte).

Din vorbă în vorbă cu doamna de la bar, aflăm de laleaua de cazane. Laleaua de cazane (culmea, tulipa hungarica) trăiește numai și numai pe versanții sudici ai Ciucarului Mare, și poate fi observată din barcă, pe stâncile versantului. Evident, floarea (galbenă la culoare) este protejată de lege, și înflorește la începutul lui aprilie/sfârșitul lui mai. Doamna de la bar ne îndeamnă să urcăm pe platou, și poate, avem noroc sa vedem laleaua de sus. Dar… noi mergem la Șvinița, și suntem cu bicicleta. Ce să facem? Putem lăsa bicicletele la bar, și să urcăm pe jos, dar am ieșit la pedalat, parcă ne pare rău….

Traseul pe Ciucaru Mare începe la 30 metri după barul de pe stânga (stând cu Dubova în spate), se pot vedea ușor primele marcaje TG (triunghi galben). La picior, circuitul se parcurge lejer în 2 ore (aprox 5 km in total), singura parte mai dificilă fiind urcarea inițială. Este unul din traseele pe care noi le recomandăm neinițiaților într-ale drumeției. Așa că ne hotărâm: urcăm cu bicicletele. Știm că prima parte e imposibil de abordat pe bicicletă – nici la dus, nici la întors – pe o distanță de 500m se câștigă cam 100m altitudine, poteca este de pământ, mult praf și cam alunecoasă (mai ales pentru roțile bicicletei. În ghete este ok).

Împingem din greu bicicleta, transpirăm și gâfâim. Din față, la un moment dat, coboară o familie cu 2 copii. Tatăl și copiii aleargă, cu bețe un pui de șarpe… „Uite, tati, șarpele!”. Ajungem lângă ei, ne arată șarpele… un pui de viperă cu corn… Probabil prea mică ca să muște, dar tot viperă. Le atragem atenția, că pe lângă faptul că suntem pe teritoriul lor și nu ar trebui sub nici o formă să deranjăm animalele sălbatice, joaca lor este extrem de periculoasă.

Șarpele e în sfârșit liber, urcarea e gata, iar noi suntem sus, pe platou. De aici totul este plat, nu mai urcăm, nu mai coborâm, deci, sărim pe biciclete. Poteca este bună, vizibilă, marcată, din loc în loc mai trebuie să ocolim pietre peste care, pe picioare am trece fără efort. Ținem direcția „înainte” prin pădurea răcoroasă până ajungem la marginea prăpastiei – primul punct de belvedere. Suntem exact deasupra Cazanelor Mari, priveliștea este extraordinara. Sub noi, perete vertical ce coboară cam 200m până în apa Dunării. Pe apă vedem bărcile la intrările celor două peșteri – grota Veterani și peștera Ponicova. De undeva de sus, ne privește vârful Veliki Strbac, care, deși are numai 768m altitudine, pare un gigant (noi ne aflăm la aprox 280m).

Vedere de pe Ciucarul Mare

Facem poze și continuăm. Lângă belvedere, este un stâlp și poteca continuă către dreapta, pe marginea peretelui. Majoritatea celor ce urcă nu observă asta și se întorc. Dar noi știm, și continuăm. Ne oprim des, la fiecare ieșire pe marginea peretelui, și căutăm laleaua. Fără noroc! Dar jos vedem Dunărea în Cazanele Mari, bărcile cu turiști și barjele cu marfă. Mirific! E primăvară, fără efort, temperatura e ideală acum, păsările cântă, o încântare. Cu flori de primăvară, dar fără lalea.

Vederea spre golful Dubova

Ținem poteca, ne depărtăm un pic de margine, intrăm într-o pădurice tânără și deasă și ieșim la al doilea punct importat de belvedere. Aici, natura parcă a făcut un balcon. Facem poze, nu ne mai săturăm. Vedem tot golful Dubova, cu Cazanele Mici si Mănăstirea Mraconia. Pe malul Sârbesc vedem șoseaua și un balon folosit la navigație în trecut, iar sus, Mali Strabac ne privește de la 626m altitudine. E impresionant ce peisaj avem la o așa mică înălțime. Sub noi, câteva vile și un iaht.

Mâncăm, (luăm gunoiul cu noi) și plecăm. Poteca de întors ne poartă cam pe mijlocul platoului, prin poieni cu mult soare și oi la păscut. Marcajul (TG) ne scoate undeva aproape de începutul coborârii către Dubova. Eu încerc să cobor pe bicicletă, reușesc în zgomot de frâne și discuri incandescente să cobor cam jumătate din distanță, dar e periculos și ajungem pe lângă biciclete în Dubova.

Facem încă o pauză de masă pe iarba moale de lângă terenul de fotbal și sună telefonul. Trebuie să ajungem în Craiova, să luam pe Jimilică și să mergem in Munții Mehedinți până diseară. Sărim pe cai, coborâm panta care ne-a omorât la venire și în 15 minute bicicletele sunt pe mașină. Fără lalea, fără Șvinița, dar cu un zâmbet larg.