Din Pripoare spre Cozia, între anotimpuri

Pripoare – Cozia, 15 noiembrie 2020

Cozia este un munte mereu surprinzător, care ne-a atras din totdeauna și pe care l-am urcat de atâtea ori, fie pe Stânișoara, fie pe Turneanu, fie pe la Garduri sau chiar cu mașina. Dar niciodată pe traseele dinspre partea estică, ce pleacă din Țara Loviștei. Plecăm deci spre Pripoare (comuna Perișani) pentru a aborda un traseu nou pentru noi, traseu despre care nu știm decât că este marcat cu dungă roșie.

Traseul este prezent pe toate hărțile Coziei, chiar și pe OpenStreetMap (pe care îl folosim adesea), deci găsim ușor intrarea pe traseu, chiar lângă monumentul închinat lui Basarab I și bătăliei de la Posada, ce se pare că a avut loc în această zonă dintre munți. Parcăm în mica parcare din fața punctului de informare turistică și „ghicim” primele marcaje pe ulița proaspăt asfaltată. E 9:30 dimineața, ceața dă un aer de mister zonei.

Satul Pripoare, locul unde ar fi avut loc bătălia de la Posada

E o zi ce se anunță caldă iar Facebook-ul ne spune ca va fi aglomerație azi pe Cozia (pe toate grupurile se anunță tură în Cozia) iar noi sperăm să fim singurii ce abordează acest traseu. Și sperăm să fie frumos și ușor, mai ales că pare lung, deci o pantă mai lină. Suntem 4 sportivi, noi doi, și Cosmin și Beni din Sibiu.

Satul și asfaltul se termină curând, și marcajele (căci sunt 2, dungă roșie și fostul marcaj, cruce roșie ce va dispărea la un moment dat) urcă pe un drum de tractor plin de nămol. Soarele împrăștie ceața și face loc culorilor de toamnă. Urcăm lin pe Izlazul Priboiasa prin nămolul răscolit de tractoare și bușteni. Aici marcajul este mai rar dar ne ajutăm de GPS să menținem direcția și ajungem la baza unui versant împădurit ce pare foarte abrupt.

Toamna la Pripoare

Toamna la Pripoare

Și aici se duce Zen-ul, dar și socoteala cum că traseul e lung, deci mai lin… Versantul nu doar pare abrupt, ci este foarte abrupt, urcăm în serpentine pe o pantă foarte mare prin pădurea bătrână. De fiecare dată când am urcat Cozia ne-am lovit de pante abrupte, dar asta e și lungă. Timp de o oră tragem de mușchi, până ieșim din pădure, într-o poieniță cu izvor (cam colmatat, dar cu apă bună). Încă un prag și intrăm într-o altă poiană, uriașă cu copaci mari în mijloc și o stână părăsită – stâna Perișani. Nu vă imaginați că traversarea poienii este ușoară – poiana de fapt este un versant neîmpădurit, iar stâna este în vârf (foarte aproape de vârful Șoimului, 1281m). Până aici am făcut 2h și 30 de minute, și am urcat 800m, pe o distanță de 5km.

Stâna Perișani

Cum am mai zis, Cozia, deși pare mic (cu altitudinea maximă de 1668m) este greu de urcat, căci poalele sale se află la aproximativ 400m. De aici și diversitatea de vegetație. Am plecat dintr-o poiană, am traversat pădurea de foioase și urmează o zonă mixtă de foioase și conifere. Exact ce-i trebuie toamnei pentru a crea tablourile sale.

Odihniți după pauza de la stână, intrăm în pădure și urcăm! Tot urcăm, de la plecare! La intrarea din pădure ezităm un pic căci nu găsim marcajul, dar revenim pe traseu și facem slalom. Pădurea este deasă, potecă vizibilă aici nu prea e, și suntem atenți. Urcăm spre „Șirul de Pietre” iar la primele stânci începe partea cea mai frumoasă parte a traseului.

Culmea „Șirul de Pietre”

Suntem sus, foioasele au lăsat locul coniferelor și poteca (ușor conturată) ne poartă printre stânci. Iar brazii… Brazii curg, căci e cald și chiciura se scutură. Un spectacol inedit pe care l-am mai văzut în urmă cu ceva ani, tot în Cozia.

Pădurea înghețată

Pădurea înghețată

Ca de fiecare dată, când traseul devine frumos uităm de efortul de până aici! E fascinantă această pădure, nici nu ne pasă că o mulțime de brazi căzuți ne fac înaintarea grea și nici că suntem uzi leoarcă de la gheața ce se topește pe ramuri. Suntem într-o poveste cu copaci de gheață.

Ploaia

Urcăm până pe vârful Omu (1558m), de unde coborâm spre Poiana Stâna Mocirlele. Un excrement proaspăt de urs ne anunță că nu suntem singuri, dar nu ne e frică. Vorbim mult și sigur speriem orice animal!

Pădurea înghețată

La Mocirle întâlnim o mașină și un grup care merge spre Poarta de Piatră (despre care am scris aici).  Suntem ușor presați de timp, căci e ora 14.00 și mai avem aproape o oră până la cabană. Adăugând timpul pentru o bere, o poză, plus coborârea, plus drumul spre Craiova, suntem cam la limită – stare de urgentă, COVID, carantină… la 23.00 trebuie să fim acasă!

Stâna Mocirlele

De la Mocirle la cabana Cozia facem 45 de minute, pe marcajul paralel cu drumul la început, confundat cu acesta spre final. Pentru prima dată admirăm culorile zadei, un conifer ce se comportă ciudat – toamna pierde acele, exact ca un copact foios.

Conifere colorate (Zadă sau larice)

La cabană întâlnim aglomerația la care ne așteptam – sunt și drumeți și mașini de teren, și mașini de șosea, și mașini nou-nouțe – probabil că drumul a fost îndreptat și este practicabil cu orice tip de autoturism. Un grup de copii a urcat cu boxa din dotare, dar o țin la un nivel redus. Alte grupuri sunt la picnic, altele se pregătesc să coboare pe jos, în timp ce mașini vin și pleacă. Cabana arată binișor, și pare că au dat în folosință grupul sanitar din interiorul barului. Pare ciudat pentru o cabană cu apă curentă, drum și electricitate, dar condițiile și aspectul nu sunt cele mai bune. Atât timp cât au clienți… merge și așa, nu?

Cabana Cozia

O bere, un rom, o poză spre Făgăraș:

Făgărașul văzut de pe Cozia

Se vede perfect spre Făgăraș, vedem toate vârfurile pe care am fost, vedem poiana Perișani și satele din vale și pare incredibil că de acolo venim! Până la cabană am făcut 5 ore pe un traseu neașteptat de greu.

Întoarcerea ne așteptăm să fie dificilă și lungă. Începem „bine”, imediat după vârful Omu pierdem marcajul și trebuie să urcăm înapoi la ultimul văzut – o potecă de animale „ne-a furat” și ne-a dus la vale în direcția greșită. Apoi fără peripeții, la lumina frontalei, urmăm tot drumul înapoi. Găsim coborârea prin pădurea abruptă la fel de groaznică ca urcarea, și ajungem după 4 ore la mașini, ca de obicei: obosiți dar cu un zâmbet larg pe față.

Noapte

Dăm căldura „în blană” la mașini, căci sunt zero grade și tragem linie: dintre toate urcările spre Cozia, asta a fost cea mai grea, după părerea noastră. Și am urcat cam din toate direcțiile cu excepția dungii albastre ce pleacă din Văratica. Însă, ca de fiecare data, Cozia ne-a răsplătit cu peisajele sale și ne-a încărcat bateriile (psihice, ca pe alea fizice le-a epuizat) pentru încă o săptămâna la… birou.