Cascada Moara Dracilor și lacul Iezerul Latoriței, munții Latoriței, 22 septembrie 2019
Te gândești că atunci când pleci pe munte, urci ce urci, ajungi la destinație, apoi cobori. Dar nu și de data asta, când vrem să „atacăm” destinația prin două dintre cele mai spectaculoase drumuri din România – Transalpina și Strategica. Iar destinația: cascada Moara Dracilor din munții Latoriței (cu bonus, lacurile Violeta și Iezerul Latoriței). Așa că azi vom coborî spre destinație, apoi vom urca înapoi la punctul de start.
Dacă despre Transalpina ați tot auzit (dacă nu ați fost, e musai să o vedeți, mai ales sectorul între Novaci și Obârșia Lotrului), despre Strategica nu se știu prea multe (cel puțin nu la noi, căci este tranzitat numai de străini cu motociclete sau 4×4). Din șaua Ștefanu, din Transalpina, se desprinde un drum forestier, spre est. Acela este Strategica, sau Drumul Strategic, construit în scopuri militare, ce leagă Transalpina de Valea Măceșului (în apropiere de Voineasa). Drumul parcurge întreaga creastă a Latoriței, cu ramuri spre Vidra, Voineasa, Ciunget, Petrimanu, și poate fi parcurs cu mașini de teren sau biciclete.
Țintele de azi sunt și ele destul de necunoscute, și rar vizitate de drumeți, ca și munții Latoriței, dealtfel. Lacul Violeta este un mic lac glaciar aflat în pădure, foarte mic și colmatat și bine ascuns. Iezerul Latoriței, în schimb, deține și un record: este lacul glaciar aflat la cea mai mică altitudine din România – dacă suntem obișnuiți să găsim lacurile glaciare sus, în gol alpin, sau între jnepeni, Iezerul Latoriței este imposibil de privit de sus, de pe versanți și se află în inima pădurii, în rezervația Iezerul Latoriței. Se află la 1530m altitudine, are 0.8ha întindere și o adâncime maximă de 1.5m. Deci micuț.
Ultima țintă, cascada Moara Dracilor, este pe atât de frumoasă pe cât este de necunoscută. Se află pe Latorița superioară, ascunsă bine în pădure, și cade de la aproximativ 25m înălțime. Are un debit bun chiar și în perioade secetoase, și, în ciuda numelui, nu este deloc înspăimântătoare, ba din contră. De ce se cheamă așa? Nu știm, dar sunt multe alte cascade sau locuri cu același nume, probabil că există o explicație în folclorul românesc. Mai căutăm și întrebăm.
Și cât am scris…. și abia acum începe povestea. O dimineață rece de septembrie, un mic dejun și o cafea în Rânca, și 3 mașini parcate pe Strategica: ca să ajungeți la începutul traseului, din Rânca, urcați în Urdele, apoi spre Muntinu, coborâți serpentinele de după tarabele din Muntinu și o să vedeți Strategica spre dreapta. Drumul este bunicel și parcăm la intersecția cu primul drum ce coboară spre dreapta (spre Latorița). De aici vedem în vale o stână modernă și o două mici construcții albe – stația de pompare a apei pentru tunurile de zăpadă de la Transalpina Ski Resort (ne aflăm pe muntele Coasta Benghii chiar sub pârtie, care este pe partea cealaltă a versantului).
Începem coborârea pe drumul ce poate fi parcurs doar cu 4×4. Suntem gașcă mare: 13 olteni gălăgioși și veseli.
Coborârea nu este abruptă, mai ales ca este pe drum. În dreptul stânei celei noi părăsim drumul spre stânga și mergem paralel cu Latorița, până la stația de pompare. Aici vedem primul marcaj cruce galbenă (CG), marcaj aplicat recent – traseul duce la lacul Galbenu. Trecem Latorița și urmăm marcajul de o potecă destul de vizibilă și curățată prin pădurea bătrână și frumoasă. E zonă necălcată de turiști – doar vacile, ciobanii și culegătorii de ciuperci străbat pădurile pe aici. Cel puțin până acum, căci marcarea cu siguranță va aduce drumeți.
Poteca merge paralel cu râul, printre copaci – trece pe lângă poieni și zone mlăștinoase care ne opresc pentru poze, și înaintează pe lângă lacul Violeta, unde schimbă direcția ușor spre dreapta. Este foarte ușor să treceți și să nu observați lacul, așa că, într-o poiană, când vi se pare că traseul merge spre dreapta, priviți atent pentru a vedea luciul apei. Lacul este mic, tulbure, ușor de ratat. Până la lac, din potecă, „plutim” pe iarba moale și solul plin de apă. Ai vrea să te întinzi pe salteaua moale, dar totul băltește, așa că rămâi în picioare!
Până la Violeta am făcut 1h și 20 de minte, traseu ușor, în coborâre. O plimbărică, deci. Și ne e foame! Dar strângem din dinți și mai mergem preț de 20 de minute, până la Iezerul Latoriței. Pe măsură ce ne apropiem de lac, solul devine mlăștinos și, deși am merge pe iarba moale, suntem nevoiți să urmăm marcajul spre pietrele din stânga. Pândim o vulpiță la vânat, dar fără a reuși să o pozăm și facem pauza de masă la coada lacului. În sfârșit, mâncăm, după aproape 2h de coborât lejer. 🙂 E o liniște incredibilă aici. Doar o mică vatră de foc și marcajele trădează activitate umană.
Dacă până aici a fost plimbărică, urmând emisarul lacului (pârâul ce se scurge din el), începe traseul adevărat. Poteca coboară abrupt, prin pădure, printre rădăcini și vegetație pană la Latorița (de mijloc) pe care o traversăm pe pietre. Cursul apei este foarte spectaculos, zona sălbatică , poteca bine conturată. Coborâm pe râu, pe dreapta sa, cam 20 de minte, cu atenție, până o piatră mare ne arată intersecția cu punctul roșu – traseul ce merge la cascadă.
Până la cascada Moara Dracilor avem de urcat o pantă foarte abruptă și alunecoasă printre copaci, dar după 20 de minute, o vedem:
Nu cred că este o cascadă fotogenică. Sau încă nu a ajuns la ea fotograful care trebuie. Pentru că este cu mult mai mare și mai impunătoare decât pare din pozele de pe internet. Suntem la ceva distanță de ea, dar prin tufișuri găsim o potecă ce ne duce aproape de baza ei. Poze, poze, pauză, pauză, căci așa place. Mai băgăm și ceva selfiuri și ne dăm seama că se face târziu și trebuie să îi dăm… tot la vale. Tot traseul a fost în coborâre, și coborâm în continuare pe Latorița:
Malul Latoriței este foarte accidentat – urcăm, coborâm, sărim peste copaci căzuți, peste pietre, iar la un moment dat traversăm o zonă asigurată cu lanțuri. Nimic foarte periculos, dar ne ține în priză și ne place. Țopăim, ocolim, până când urcăm destul de mult față de apă și pădurea se termină – intrăm într-o zonă de foste exploatări forestiere, o imagine frumoasă de copaci răzleți, dar în același timp foarte tristă – știm zona de ceva vreme, din totdeauna a fost așa – exploatări masive de lemn. O mică rază de speranță vine de pe versantul stâng unde vedem șiruri ordonate de brăduți plantați.
Traversăm zona defrișată (unii ar zice că nu este defrișată, ci doar pădurea tăiată, pare a fi o diferență), încă urmăm crucea galbenă, și când ajungem la intersecția cu un drum spre stânga, părăsim traseul – ne aflăm foarte aproape de lacul Galbenu, dar este târziu și trebuie să ne întoarcem. Cu lene, mers încet și poze am făcut 4.5h până aici. Numai coborâre. De aici urmăm drumul care urcă pe muchia Borcii. Și urcă, și urcă, imposibil de abrupt și ne rupe mușchii obosiți de atâta coborâre. Facem pauză lungă după aproximativ o oră, lângă un frumos punct de belvedere, de unde vedem cascada:
Cred că am ales bine sensul traseul, căci dacă alegeam coborârea pe acest drum, ajungeam jos cu genunchii terminați. Urcarea e grea, și dacă la început râdem și glumim, spre sfârșit e liniște și numai respirația grea se aude. Prindem iar viață când panta se domolește și vedem creasta în depărtare. Am uitat de efort! Verdele brazilor pe fundalul galben al ierbii uscate este de vis.
Ajungem la drumul Strategic și până la mașini mai avem 2km „plați”, cu priveliști spre Parâng (creasta estică) și spre Căpățânii. Facem planuri și lăsăm în urmă urcarea care ne va lăsa ceva febră a doua zi. Un alt traseu de o zi minunat, mai lung și mai greu decât ne-am așteptat, dar spectaculos. Un traseu atipic – fără vârfuri, prin păduri, început în coborâre, cu niște obiective necunoscute și interesante.